Imaginea lui Dumnezeu : Traduceri ale Bibliei in limba Romana

Home
Despre noi
Wallpapers
Foto text
Argumente
Resurse
Jocuri si concursuri
Links
Devotional
Contact

Bine ne-am intalnit! Argumente Biblia este o carte adevarata?

Email | Imprimare |

Ofera

Traduceri ale Bibliei in limba Romana

Material preluat de pe www.quickbible.net

Istoria traducerilor Bibliei în limba românã este una dintre cele mai interesante dovezi ale inspiraþiei Duhului Sfânt în lucrarea pentru luminarea unui popor, pentru apropierea lui de Dumnezeu ºi pentru mântuirea urmaºilor lui Traian ºi Decebal. Cuvântul revelaþiei scrise a lui Dumnezeu a fost gustat ca o pâine, ca o manã cereascã, de orice suflet însetat dupã luminã de sus, care sã-i dea imboldul ºi cãlãuzirea pe cãrarea vieþii.

Cum limba românã a fost o limbã în continuã dezvoltare ºi prefacere, era natural ca ºi Biblia sã fie tradusã din timp în timp în limbajul comun, evoluat cu scurgerea vremii ºi a generaþiilor. Din aceastã cauzã avem în limba noastrã foarte multe traduceri.

Scrierea în limba românã înainte de 1858, adicã pânã la domnitorul Alexandru I. Cuza, era cu caractere chirilice. Aºadar, ºi traducerile Bibliei pânã la acea data au fost cu litere chirilice. Dupã anul 1858, Biblia a fost tipãritã cu alfabetul latin.

Prezentam pe scurt si în mod cronologic traducerile Bibliei sau numai ale unor pãrþi ale ei.
1. Cea mai veche carte scrisã gãsitã pe teritoriul României ºi pãstratã pânã în zilele noastre este „Evanghelistul” slavon al lui Nicodim.
2. Traducerile cele mai vechi, roade ale unor osteneli anonime - este nominalizat, aici, de cãtre Nicolae Iorga, preotul Constantin, de loc din Roman, la 1438 - constituie corpusul unor texte din secolele XV-XVI. Regãsim, între ele, fragmente din Faptele Apostolilor, din Epistole ºi, evident, Psaltirea (Codicele Voroneþean, Psaltirea Scheianã, Psaltirea Hurmuzaki, Psaltirea Voroneþeanã )
3. La jumãtatea secolului al XVI-lea, Filip Moldoveanul va imprima la Sibiu Evangheliarul Slavo - Român (1551-1553), cel mai vechi text tipãrit al Noului Testament în limba românã, aflat astãzi la Sant Petersburg
4. Traducerea din greacã a lui Coresi, un diacon din Târgoviºte, care avea o tipografie la Braºov. El a tradus ºi a tipãrit Evangheliile Noului Testament. Traducerea lui a fost numitã Evangheliarul, ºi aceasta a fost a doua carte tipãritã în limba românã. Este important de observat cã el a folosit un manuscris husit, din cele folosite în Moldova ºi Maramureºul brãzdate de ideile Reformei.
5. Prima tipãriturã româneascã a fost Catehism (Lutheran), care a vãzut lumina tiparului probabil în 1544 la Sibiu, prin contribuþia nemijlocitã a lui Filip Moldoveanu, iar în 1559 Coresi a tipãrit un alt Catehism (Lutheran) la Braºov. Evangheliarul a fost una din cele mai importante lucrãri ale lui Coresi. Unii dintre istoricii de mai târziu explica zelul sãu pentru Evangheliar prin faptul cã acesta ar fi fost o lucrare pentru introducerea protestantismului (luteranismul ºi calvinismul) între români.
6. Evangheliarul din vremea lui Neagoe Basarab, tipãrit, dupã unii istorici, prin 1512, din care au rãmas doar câteva exemplare. Se ºtie cã acest Evangheliar a servit ca model pentru Evangheliarul sârbesc. Dacã acest Evangheliar a fost tipãrit cu adevãrat în 1512, atunci acesta este primul, ºi nu cel al lui Coresi.
7. Faptele apostolilor, traduse tot de Coresi din greacã, au fost tipãrite la Braºov, probabil în anul 1563. Ch. Creþu, care a descris lucrarea aceasta în 1885, a dat ca datã anul 1570, iar I. Bianu a plasat-o în anul 1563. Un exemplar din traducerea aceasta este în pãstrare la Muzeul Naþional de Antichitãþi din Bucureºti.
8. Psaltirea, o traducerea tot a lui Coresi, tipãritã în 1570 tot la Braºov. Un exemplar s-a pãstrat la Biblioteca Academiei din Bucureºti.
9. Psaltirea bigotã, slavona ºi românã. A fost fãcuta tot de Coresi ºi tipãritã la Braºov în 1577. Din ea existã doua exemplare, unul la Muzeul Naþional de Antichitãþi, ºi altul la Biblioteca Academiei Române din Bucureºti.
10. Geneza ºi Exodul. Tipãrirea a fost fãcutã de ªerban, fiul lui Coresi, ajutat de studentul Marian ºi tipãritã la Orãºtie prin 1582 (de aceea lucrarea este cunoscutã sub denumirea de ”Palia de la Orãºtie”). Traducerea a fãcut parte probabil dintr-un plan al traducerii întregului Vechi Testament, fiind opera unor cãrturari bãnãþeni ºi ardeleni (Efrem Zakan, Stefan Herce, Moise Pestitel ºi Archirie), care se folosesc inclusiv de versiunea maghiarã a lui Heltai Gáspár (Cluj, 1551), pe lângã Septuaginta, Vulgata ºi un text ebraic incert.
11. Noul Testament a fost tradus în întregime în limba românã de cãlugãrul Silvestru, iar dupã moartea lui a fost completat de alþii. Traducerea are o dedicaþie fãcutã domnitorului George Rakoczy, de arhiepiscopul ªtefan - primul conducãtor de etnie românã a bisericii reformate (calvine) româneºti din Transilvania. A fost tipãrit în 1648 la Bãlgrad (Alba Iulia). Se pãstreazã la Biblioteca Academiei Romane din Bucureºti.
12. În secolul al XVII-lea, Alba Iulia devine un adevãrat centru tipografic unde se imprimã cãrþi de cult în slavonã mai întâi, iar ulterior în limba românã. Aici va apare o Psaltire (1651), tradusã direct din ebraica, precedatã însã de prima versiune româneasca integralã a Noului Testament (1648), consideratã unanim de cãtre specialiºti drept “una dintre pietrele fundamentale pe care s-a clãdit, în secolele urmãtoare, limba româna literarã”
13. Concomitent, în Moldova ºi în Muntenia sunt publicate ºi rãspândite pe arii foarte extinse traduceri de mare valoare, cum ar fi: Evanghelia Învãþãtoare (1642), Psaltirea în Versuri, 1673, publicatã la Uniev în Galiþia, prima operã poeticã de mari dimensiuni din cultura românã, ºi Psaltirea de-nþeles ale lui Dosoftei, iar vrednicul spãtar Nicolae Milescu se ostenea cu tãlmãcirea Vechiul Testament (1667).
14. „Cartea de cântece” a lui Gaspar Heltai, 1571-1575 a fost prima lucrare imprimatã în limba românã, cu caractere latine - de mare folos pentru planul misionar de reformare a Bisericii româneºti din Transilvania.
15. Evangheliile, tipãrite de Teodosie, mitropolitul Valahiei în 1682 la Bucureºti, cu o dedicaþie prinþului Þãrii Româneºti, Ioan ªerban Cantacuzino.
16. Faptele ºi Epistolele, tipãrite tot de Teodosie în 1683, la Bucureºti. Dedicaþia este tot pentru ªerban Cantacuzino.
17. Sfânta Scripturã de la Bucureºti - 1688. Dedicaþia este tot pentru ªerban Cantacuzino. (Din ea au fost luate cele patru Evanghelii ºi tipãrite la Mãnãstirea Snagov de lângã Bucureºti, în 1697. Tot din lucrarea aceasta au fost luaþi Psalmii ºi tipãriþi separat la Buzãu, sub titlul “Psaltirea” în 1701 ºi 1703.) Aceasta este prima ediþie integralã în limba româna a textului Sfintei Scripturi. Lucrarea a fost tradusã de cãtre stolnicul Constantin Cantacuzino, logofeþii ªerban ºi Radu Greceanu, cu sprijinul arhiereului Ghermanos de Nyssis (Rectorul Academiei greceºti din Constantinopol) ºi al lui Sevastos Kymenites (directorul ºcolii greceºti din Bucureºti).Vechiul Testament a fost lucrat de spãtarul Nicolae Milescu. Din punct de vedere lingvistic, Biblia de la 1688 valorificã experienþa traducerilor anterioare ºi consacrã, într-un mediu bazat pânã acum îndeosebi pe oralitate, valoarea textului scris.
18. Noul Testament tipãrit de Antim Ivireanu, episcop, apoi mitropolit. A fost tipãrit la Bucureºti în 1703. (Din acesta au mai fost tipãrite ediþii la Bucureºti, în 1723, 1742, 1750, 1760, 1775; la Râmnic în 1784; la Iaºi, în 1762, 1794; la Blaj, în 1765, 1776. Tot din Noul Testament au fost tipãrite Faptele ºi Epistolele separat, la Bucureºti, în 1743, 1764, 1774, 1784; la Iaºi, în 1756, 1791; la Blaj, în 1767.)
19. 1690-1713, „Psaltichia” lui Filothei, de mare importanþã practicã, datoritã traducerii textului slavon în româneºte ,în paralel cu sincronizarea notaþiei muzicale bizantine.
20. Sfintele Scripturi, traducere nouã de Samuil Micu Klein la Blaj, în 1795(cunoscutã ºi ca „Biblia de la Blaj”). Au fost introduse titlurile pe acþiuni, o adresa cãtre cititori, o introducere ºi o eratã. Ediþia aceasta are adãugate ºi cãrþile apocrife. (Din aceasta lucrare au mai apãrut între 1795 ºi 1817 urmãtoarele ediþii: Evangheliile, tipãrite la Budapesta în 1799 ºi 1812; la Blaj, în 1816. Faptele ºi Epistolele, la Blaj, în 1802. Psaltirea, la Bucureºti, în 1796; la Moviloau în 1796; la Sibiu, în 1799, 1801, 1804,1805, 1811; la Iaºi, în 1802; la Braºov, în 1807, 1810, 1812; la Budapesta, în 1808; la Blaj, în 1809.)
21. Noul Testament tipãrit la St. Petersburg, în Rusia, în anul 1817, apoi întreaga Biblie, la 1819 - o reeditare a textelor lui Samuil Micu Klain. A fost tipãritã în 500 de exemplare ºi ºtim cã a costat 300 de lire sterline - ambele tipãrite cu sprijinul ortodocºilor ruºi (Societatea Biblicã Rusã s-a fondat la 1812 la Petersburg - patronând multe alte ediþii ale textelor sfinte în limba românã.
22. 1818 - „Noul Testament” iar la 1821 „Evanghelia”, la Mãnãstirea Neamþului, ambele cu sprijinul Mitropolitului Veniamin Costachi, care a înfiinþat aici o tipografie.
23. În 1824 Veniamin Costache a tipãrit la Iaºi o ediþie a acestui Nou Testament în trei volume
24. Evangheliile au apãrut la Buzãu în 1834, în 6000 de exemplare cu coperþile frumos ornamentate. Nu ni se indicã traducãtorul.
25. Sfânta Scripturã de la Buzãu (1854-1856), unde episcopul Filohei revizuieºte textul Bibliei lui Samuil Micu ºi al Bibliei de la Bucureºti, în cinci volume.
26. Noul Testament tipãrit la Smirna într-o tipografie a unei misiuni americane în 5000 de exemplare. Ni se indica doar faptul cã a fost tipãrit la dorinþa episcopilor din Valahia, în anul 1838, dupã un exemplar dat de cãtre aceºtia. A fost reluatã în trei ediþii la Iaºi ºi douã la Bucureºti.
27. Vechiul Testament tipãrit tot la Smirna de un preot cu numele de Ioan, în 1839.
28. Noul Testament tipãrit tot la Smirna, în 1846, ºi aceeaºi traducere a fost tipãritã la Iaºi în 1847, în 1854 ºi în 1857, iar la Bucureºti în 1859 ºi 1863.
29. Sfânta Scripturã tipãritã la Sibiu (1856-1858), tipãritã cu litere mari, avea 920 de pagini ºi a apãrut sub purtarea de grijã a lui Andrei ªaguna, unde se þine seama de Septuaginta, de Noul Testament de la Bãlgrad ºi de Biblia de la Bucureºti, cuprinde 100 de ilustraþii si, pe deasupra, este difuzat la un preþ foarte accesibil.
30. În 1859 apar la Paris primele cinci cãrþi biblice, în versiunea lui Ion Heliade Rãdulescu, cu ilustraþii pioase, notiþe istorice, filozofice, politice, literare ºi, fapt cu totul deosebit, imprimate cu litere latine.
31. Noul Testament, ediþia a VI-a (dupã traducerea tipãritã la Smirna, în 1838), tipãrit la Bucureºti, în 1859, în 5000 de exemplare.
32. Geneza, tipãritã la Bucureºti, în 1859, o noua traducere de Constantin Aristia. Tirajul a fost de o mie de exemplare. A folosit pentru prima datã caracterele latine, toate celelalte ediþii folosind literele chirilice.
33. „Biblia Sacrã ºi Psalmii”. Aceasta a fost fãcutã dupã textul din ultima ediþie elenicã, recorectatã cu privire la unii termeni ebraici arhetipi ºi tradusã de Constantin Aristia la Bucureºti în 1859, cu caractere latine.
34. „Isaia”, într-o traducere speciala al lui C. Aristia, a apãrut la Bucureºti, în 1860. Tirajul a fost foarte restrâns, doar pentru un anumit numãr de etimologi.
35. Noul Testament, ediþia a ºaptea, dupã textul Noului Testament tipãrit la Smirna. A fost o ediþie tipãritã în 1863, la Bucureºti, cu litere româneºti, cu textul aranjat pe paragrafe.
36. Psalmii, traduºi întocmai dupã textul original, lucrare tipãritã în 1863 la Bucureºti. Traducerea a fost fãcutã de Keler, un evreu creºtin, angajat de Societatea Biblicã pentru Britania ºi strãinãtate, ºi de Stefanides, un grec românizat. Lucrarea avea 253 de pagini.
37. Psaltirea, tipãritã tot la Bucureºti ºi tot în 1863. ªtim cã formatul era de 18x11.5. (Nu cunoaºtem cine a fost traducãtorul)
38. Psaltirea. O traducere a lui Ierome din Iaºi, un profesor la Seminarul Teologic Ortodox, tipãritã la Bucureºti, în 1866, în formatul de 15,5x11 cm. Avea pe paragrafe însemnãri marginale.
39. Noul Testament. A fost tipãrit la Bucureºti, în 1867, de Societatea Biblicã pentru Britania ºi strãinãtate. Formatul era de 15,5x11 cm.
40. Cartea Psalmilor. O traducere dupã textul original, a fost o noua ediþie revizuitã de William Mayer din Iaºi. A fost tipãritã la Iaºi în 1867, tot în formatul de 15,5x11 cm ºi avea 157 de pagini.
41. Cartea Psalmilor. O noua ediþie într-un format mai mic, 12x8 cm, a apãrut în 1868, cu textul aranjat pe douã coloane. Se pare cã aceastã ediþie este prima pe doua coloane.
42. „Evanghelia Popularã sau Sacra Scripturã a Noului Testament”, tradusã dupã originalul grecesc ºi însoþitã de “Argumente ºi reflexiuni morale”, de Ghenadie, episcopul de Argeº. A fost tipãritã în 1868 la Bucureºti. Formatul de 19,5x12,5 cm. În ediþia aceasta, dupã fiecare capitol se aflã notiþele.
43. Sfânta Scriptura a Vechiului Testament. O traducere, începutã de N. Bãlãºescu, un profesor de la Bucureºti, care a reuºit sã traducã dupã un text grecesc. De la Geneza la 2 Samuel traducerea a fost fãcuta de Ierome, dupã textul ebraic. Plângerile lui Ieremia ºi Ieremia au fost traduse de Ghenadie. Toate celelalte cãrþi au fost traduse de F. Dubãu ºi C. Erbiceanu, dupã textele greceºti ºi latineºti. Cãrþile de la 1Samuel la Maleahi au fost revizuite de cãtre W. Mayer. Toatã ortografia s-a bazat pe principiile lui N. Bãlãºescu. Lucrarea a fost tipãritã în trei volume: primul, terminat în 1865, Geneza - Rut, în 417 pagini; volumul II, terminat în 1867, 1Samuel - Psalmii, în 534 pagini; volumul III, terminat în 1869, Proverbe - Maleahi în 434 pagini.
44. Noul Testament, o ediþie revizuitã de W. Mayer ºi tipãritã dupã normele noi din gramaticã. A fost tipãrit la Iaºi în 1871 ºi avea un format mare, 21x14,5 cm. Lucrarea de tipãrire a fost fãcutã de Societatea Biblicã Britanicã ºi pentru Strãinãtate.
45. Sfânta Scripturã, ediþie nouã, revãzutã dupã textele originale, pregãtitã de W. Mayer, iar secþiunea Geneza - Rut a lucrat-o împreunã cu Vasile Palade, un profesor de la Iaºi. Ediþia aceasta a fost fãrã cãrþile apocrife, cu textul pe doua coloane.
46. Sfânta Scripturã de la Budapesta (1873) apare sub auspiciile Societãþii Biblice Britanice, fiind prima ediþie înzestratã cu harþi.
47. Sfânta Scripturã, tipãritã la Iaºi de o echipã de teologi români, în 1874, fãrã cãrþile apocrife, cu textul tot pe doua coloane, cu titluri ale textului, ºi cu referinþe la subsolul paginii.
48. Sfânta Scripturã, tipãritã tot la Iaºi, ºi în acelaºi an, 1874, dar fãrã referinþele de la subsolul paginii. Ediþia aceasta avea 916 pagini cu un format de 27x19 cm. Ediþia aceasta a fost cunoscutã ca Biblia de Iaºi, sau traducerea Niþulescu, ºi a fost folositã de creºtinii baptiºti pânã în 1923. Credem cã a fost cea mai rãspânditã ediþie de Biblie româneascã. Lucrarea a fost întreprinsã de Societatea Biblicã Britanicã, ºi este prima ediþie care are titluri pe secþiuni. Traducerea era aceea din Biblia de la Iaºi din 1874.
49. Psaltirea, tipãritã la Viena în 1875 de Societatea Biblicã Britanicã.
50. Noul Testament. A fost tipãrit la Bucureºti în 1875, dupã textul celui tipãrit la Viena în acelaºi an. (Alte ediþii au fost tipãrite cu acelaºi text în 1897 ºi în 1905). Pãrþi ale Noului Testament: Evanghelia lui Matei a apãrut în 1903, Evanghelia lui Marcu în 1902, Evanghelia lui Ioan în 1904 ºi 1906.
51. Psaltirea. O retipãrire a Psaltirii publicatã în româneºte în 1577 de diaconul Coresi. Lucrarea a fost reprodusã ºi avea ºi un studio bibliografic ºi un glosar comparativ fãcut de Bogdan Petriceicu-Haºdeu. Editura a fost a Academiei Române.
52. Tomul I. Aceastã Psaltirea fost tipãritã în 1881, la Bucureºti. Textul avea ºi Psalmul 151, urmat de câteva poeme. (Titlurile ºi Prefaþa au fost datate: Bucureºti 26 dec. 1880, urmând ortografia din cartea “Cuvinte din bãtrâni”)
53. Cartea Psalmilor. O ediþie tipãritã la Bucureºti, în 1881, dupã textul ediþiei de la Viena. Avea 103 pagini, format 12,5x7,5 cm.
54. Noul Testament. A fost tipãrit cu aprobarea ºi binecuvântarea Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, la Bucureºti, în 1887. În “Cuvânt înainte” se spune: “Întru mãrirea lui Dumnezeu, celui în treime lãudat ºi în zilele Maiestãþii Sale iubitorului de Cristos regelui României, Carol I, sub Arhipãstoria I.P.S. Arhiepiscop ºi Mitropolit al Ungro - Vlahiei, primat al României ºi Preºedintele S-lui, D.D. Calinic Miclescu”
55. Noul Testament. A fost tipãrit în acelaºi an, 1887, dar într-un format diferit. Lucrarea de tipãrire a fost fãcutã tot la Bucureºti.
56. Psaltirea în versuri de Dosoftei, mitropolitul Moldovei 1671-1686), tipãritã la Bucureºti, în 1887. Aceastã psaltire a fost publicatã dupã manuscrisul original ºi dupã ediþia din 1673, sub îngrijirea profesorului I. Bianu, în editura Academiei Române. Toþi Psalmii erau verificaþi în versul metric, iar Psalmul 151 a fost redat în prozã.
57. Psaltirea Scheianã. Tipãritã la Bucureºti, în 1889, dupã manuscrisul din 1482, sub îngrijirea profesorului I. Bianu, bibliotecarul Academiei Romane. (Numele de Scheianã i s-a dat fiindcã a fost gãsitã în Biblioteca din Scheii Braºovului.) Lucrarea aceasta a fost tipãritã pe o paginã cu litere chirilice, iar pe pagina opusã cu litere româneºti. Toatã lucrarea cuprinde 530 de pagini.
58. Tetravanghelul Diaconului Corsei. Lucrarea a fost retipãritã la Bucureºti, în 1889, dupã ediþia primã din 1560-1561, sub îngrijirea arhiereului Gherasim Timus Piteºteanul, cu o prefaþa de C. Erbiceanu. Lucrarea avea 232 de pagini. Textul nu era împãrþit pe capitole ºi versete.
59. Cele Patru Evanghelii, Matei, Marcu, Luca, Ioan, pentru uzul ºcolilor primare urbane ºi rurale de ambele sexe. Pe coperta a doua se arata: “Ediþia conformã textului aprobat de Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române”. Lucrarea a fost tipãritã la Bucureºti, în anul 1893, pe doua coloane.
60. Sfânta Evanghelie tradusã din limba originalã, greaca, de dr. N. Niþulescu. Tipãrirea s-a fãcut la Bucureºti, în 1895, de cãtre Societatea Biblicã Britanicã. Lucrarea avea numai cele patru Evanghelii, ºi avea 185 pagini, dispuse pe doua coloane.
61. Noul Testament. În întregime revizuit de N. Niþulescu, tipãrit de Societatea Biblicã Britanicã la Bucureºti, în 1898. Traducerea aceasta a avut cea mai mare rãspândire pânã în 1923.
62. Cartea Psalmilor. O nouã traducere dupã textul original. Nu cunoaºtem numele traducãtorului care a fãcut-o dupã textul ebraic. Lucrarea avea 133 de pagini, pe doua coloane, ºi a fost tipãritã de Societatea Biblicã Britanicã. Formatul a fost de 17,5x12,5 cm.
63. Sfânta Scripturã, cu titluri, textul pe doua coloane ºi fãrã cãrþile apocrife. A fost tipãritã la Bucureºti, în 1908. Dupã text erau câteva hãrþi biblice. Lucrarea a fost fãcutã de Societatea Biblicã Britanicã. Traducerea a fost identicã cu aceea de Iaºi. Formatul era de 21,5 x 14 cm.
64. Sfânta Evanghelie scrisã de St. Matei. Lucrarea avea 78 de pagini, pe doua coloane, cu titluri, ºi împãrþitã pe capitole ºi pe versete. (În anul 1910, au apãrut ediþii uniforme din Marcu pe 78 de pagini, din Luca pe 85 pagini ºi din Ioan pe 64 pagini.) ªi aceasta lucrare este opera Societãþii Biblice Britanice
65. 1913-Noul Testament – ediþie sinodalã.
66. Prima Biblie Sinodalã (1914), bazatã pe texte deja existente, prezintã variante destul de nefericite pentru cãrþile poetice, mai ales.
67. 1920 - Noul Testament, traducere nouã, fãcutã de tânãrul ieromonah Dumitru Cornilescu în perioada 1916-1920 la Stânceºti - Botoºani, la conacul prinþesei Ralu Callimachi, dupã izvoare greceºti ºi cele mai bune traduceri moderne contemporane franceze, germane, engleze, etc.
68. Sfânta Scripturã, într-o traducere noua, modernã, fãcutã de Dumitru Cornilescu, tipãritã la Bucureºti, în 1921. Dupã ce s-a constatat tot mai mult cã Biblia de Iaºi din 1874 a rãmas în urmã cu expresivitatea limbii române, prinþesa Calimachi l-a angajat pe Dumitru Cornilescu, un tânãr teolog ce abia a terminat studiile la Facultatea de Teologie din Bucureºti, ca sã facã o noua traducere în limbajul românesc la zi. Traducerea a fost terminatã, ºi în 1921 ea a vãzut lumina tiparului, fiind suportatã de Societatea Biblicã Britanicã. Traducerea aceasta a fost adoptata de toate confesiunile evanghelice ºi este folositã ºi astãzi. Textul din traducerea aceasta a fost tipãrit în nenumãrate ediþii, fie ca Biblie întreagã, fie în parþi, adicã separate Noul Testament sau Psalmi etc. Limba traducerii a fost ºi este cea literarã, astfel cã poate fi încã folositã.
69. 1924 - apare la Neamþ prima ediþie a Evangheliilor, în traducerea nouã a lui Nicodim Munteanu, viitorul Mitropolit al Moldovei ºi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, protectorul lui Cornilescu ce s-a dezis de opera „prea revoluþionarã” a studentului sãu.
70. Biblia Cornilescu - 1925, ediþie cu trimiteri, este Biblia standard folositã ºi astãzi de credincioºii evanghelici din România.
71. 1925-1926 Noul Testament, traducere nouã, a stareþului Mãnãstirii Neamþ, Nicodim Munteanu, retras din scaunul episcopal de Huºi (ºi vicar al Mitropoliei Moldovei sub Pimen Georgescu) pentru a oferi Bisericii Ortodoxe Române Biblia sinodalã de care avea atât de mare nevoie, pe fondul „dezertãrii protestante” a lui Dumitru Cornilesu, Teodor Popescu ºi Iosif Trifa, fondatorul „Oastei Domnului” - preotul din Sibiu ce tipãrea ºi difuza în popor ”traducerea sectantã” a lui Cornilescu.
72. 1927 - Noul Testament, traducere nouã, de Grigore Piºculescu - numele adevãrat al scriitorului Gala Galaction, de mai târziu - preot hirotonit în 1922 la biserica Hanul Coþei (Kalinderu) ºi intrat în 1926, alãturi de arhimandritul Iuliu Scriban, în corpul profesoral al Facultãþii de teologie din Bucureºti; cei doi au fost mari contestatori ai lui Teodor Popescu ºi Dumitru Cornilescu - protagoniºtii lucrãrii de trezire spiritualã ºi de reformã bisericeascã de la parohia „Cuibul cu barzã” din Bucureºti.
73. 1929, Psaltirea, traducere nouã, de Gala Galaction ºi reputatul ebraist, prof. Vasile Radu
74. 1930, Noul Testament ºi Psalmii, cu o prefaþã de Patriarhul Miron Cristea, traducerea Gala Galaction - Vasile Radu
75. 1931, apare o nouã traducere a lui Dumitru Cornilescu, dupã originalul grecesc ºi ebraic, lucratã la Londra ºi tipãritã la Bucureºti, ca o replicã la acuzele de parafrazare din prima lui traducere. Este o ediþie limitatã, doar pentru specialiºti, cea mai literalã traducere româneascã pe care o cunoaºtem (unii o numesc ultra - literalã, pentru cã nu þine seama prea mult de formã).
76. 1931 Noul Testament, al lui Nicodim Munteanu, apare ca o replicã a luptei ascuþite pentru recunoaºtere publicã ce se dãdea pe terenul scrierilor sfinte.
77. A doua Biblie Sinodalã (1936), a fost tipãritã printr-un compromis între principalii traducãtori ai vremii (Nicodim Munteanu - 23 cãrþi canonice ºi una necanonicã;16 cãrþi canonice ºi 8 necanonice ale Vechiului Testament, plus 27 cãrþi canonice ale Noului Testament, de Vasile Radu ºi Gala Galaction)
78. Tot în 1936 apare Biblia de la Neamþ, o frumoasã ediþie ilustratã alcãtuitã de cãtre mitropolitul Nicodim, în colaborare cu Prof. I. D. ªtefãnescu;
79. 1937, Noul Testament, traducere nouã a lui Ioan (Irineu) Mihãlcescu, fostul profesor de teologie dogmaticã a lui D. Cornilescu ºi Prof. Teodor M. Popescu, ºi el coleg de ºcoalã cu D. Cornilescu.
80. „Biblia Carol al II lea - 1938” este traducerea Pr. Vasile Radu ºi Gala Galaction, de aceastã datã dupã ediþia criticã a textului ebraic întocmit de Rudolf Kittel (1937) ºi a Septuagintei (ediþia R. Rahlfs, 1935)-la aniversarea a 250 de ani a Bibliei de la Bucureºti 1688 - sponsorizatã de principele Carol al II-lea, la 11 ani de la urcarea sa pe tron. Ediþia nu a primit recunoaºterea Sfântului Sinod, nemulþumindu-l pe Patriarhul Miron Cristea, ce a vãzut în acest lucru o sfidare a autoritãþii sale ºi o trãdate a pactului cu Mitropolitul Nicodim.
81. 1941 Noul Testament, ediþie sinodalã a proaspãt Patriarhului Nicodim Munteanu.
82. 1942 Noul Testament, traducerea Ioan (Irineu) Mihãlcescu, nedând satisfacþii traducerea sa nu s-a mai reluat.
83. 1942 Noul Testament, traducere nouã a Episcopului Clujului Nicolae Colan care a folosit ca bazã textul Bibliei lui ªaguna. Tipãrirea s-a repetat ºi în 1945.
84. 1944 A treia Biblie sinodalã, la 8 ani dupã cea dintâi. Ea include traducerea nouã a Noului Testament efectuatã de cãtre Nicodim, la care se adaugã contribuþia lui Vasile Radu ºi Gala Galaction din precedenta ediþie sinodalã. Acum bãtrânul patriarh avea o contribuþie de 51 de cãrþi, iar ceilalþi doi, de doar 24 de cãrþi. Nesperatã dar savuratã revanºã a traducãtorului octogenar!
85. Noul Testament ºi Psalmii, 1949, o traducere nouã fãcutã de echipa teologilor de la Biserica ortodoxã reformatã din str. Carol Davila nr. 48, din Bucureºti, Gheorghe Cornilescu (fratele lui Dumitru), Teodor Popescu ºi Emil Constantinescu.
86. O alta Biblie Sinodalã (1968) va apare dupã al II-lea Rãzboi, reluând traducerea Vechiului Testament din 1936 ºi pe cea a Noului Testament din 1951(traducerea Galaction), cu textul revizuit de cãtre Pr.I. Gagiu, Prof. Teodor M. Popescu ºi Prof. Dumitru Radu, traducerea Vechiului Testament fiind tot cea realizatã de triumviratul Nicodim, Radu, Galaction. În 1957 se tipãreºte o Psaltire cu înnoiri de limbã.
87. Noul Testament, 1949 - ultima tipãrire a traducerii lui Nicodim, fãcutã sub conducerea noului Patriarh Justinian Marina.
88. 1975 Noul Testament-de dr. Emil Pascal, teolog catolic, tipãritã la Paris, cu numeroase înnoiri de limbã ºi concepþii ºi termeni teologici corect redate.
89. 1975 Biblia - ediþia sinodalã, sub conducerea lui Justinian, o revizuire a ediþiilor precedente
90. 1977 - Cântarea Cântãrilor, ediþie poeticã, realizatã de Ioan Alexandru
91. 1979 - Noul Testament ºi Psalmii, revizuit, sub conducerea noului Patriarh Justin Moisescu.
92. 1981 - Noul Testament, traducerea Cornilescu, revizuit de W. I. la aniversarea a 60 de ani de la traducerea primei sale traduceri a Bibliei.
93. 1982 - Biblia-ediþie sinodalã, sub comanda lui Justin Moisescu.
94. 1984 - Noul Testament, o traducere dupã ediþia parafrazatã „Living Bibles International” a teologului american K.Taylor.
95. 1988 - Biblia, ediþie Cornilescu revizuitã de Dotu Motz.?
96. 1989 - Biblia, ediþia sinodalã a noului patriarh Teoctist, revizuire.
97. 1989 - 1990 - Biblia, traducere revizuitã a lui Cornilescu, cunoscutã ºi sub denumirea de „Biblia cu triunghi” realizatã de o echipã a Adunãrii creºtine din str. Dr.Felix din Bucureºti.
98. „Biblia Internaþionalã de studiu inductiv”; editatã de ”Precept Ministries”, având la bazã versiunea Cornilescu standard ºi multe lecþiuni ºi note, dicþionar, hãrþi ºi concordanþã.
99. 1993 - Noul Testament ºi Psalmii, traducere nouã de Olimpiu S. Cosma.
100. 1998, Noul Testament ºi Psalmii, traducerea Cornilescu 1931, revizuitã, într-un format nou, cu multe note de subsol, editatã de echipa fraþilor creºtini din str. Dr. Felix din Bucureºti
101. 2000 - Noul Testament, traducere nouã în limba românã modernã, sponsorizatã de World Bible Translation Center inc. din USA. Nu se cunosc autorii.
102. 2002 - „Biblia Cornilescu II”, traducerea literalã Cornilescu II, din 1931, actualizatã, într-un format nou, cu multe note de subsol, un instrument deosebit de util cercetãtorilor creºtini de orice confesiune. Tipãritã de GBV în Germania în tiraje de masã ºi difuzatã de Adunarea creºtinã din str, Dr. Felix ºi „Societatea Biblicã Românã” din Bucureºti.
103. 2002 - ”Biblia sau Sfânta Scripturã”, traducere nouã coordonatã de ”Trinitarian Bible Society”, din Anglia având ca bazã matricea traducerii Nitzulescu.
104. 2002 - Biblia de studiu Thomson, având textul traducerii Cornilescu, cu lecþiuni, ediþie coordonatã de dr. Paul Negruþ.
105. 2003 - Noul Testament, ediþie Cornilescu revizuitã de prof. dr. Iosif Þon

Material publicat de dr. Alexa Popovici cu revizuiri ºi adãugiri de Daniel Gabriel Cuculea

Traducerile Bibliei: o retrospectivã istoricã
În rândurile ce urmeazã vom cãuta sã sintetizãm istoria drumului parcurs de textul Sfintei Scripturi, de când a fost scrisã ºi pânã în zilele noastre. O retrospectivã istoricã a traducerilor Bibliei þine, fãrã doar ºi poate, de domeniul transmiterii textului sacru din generaþie în generaþie ºi de la un neam la altul. Chiar numele de “Biblie” are o poveste deosebit de interesantã, în acest sens, fiind legat el însuºi, desigur indirect, de ideea de transport, de negoþ mai precis.

Cuvântul Biblia provine din limba greacã, de la un termen ce are ca origine un toponim fenician: este vorba despre numele portului Byblus. În antichitate, prin Byblus se fãcea comerþ cu Egiptul, de unde se importa materialul folosit pe atunci pentru scris, anume papirusul. De aici, suportul textelor scrise va fi numit, în lumea greacã, nu papirus, aºa cum ne-am fi aºteptat, ci biblion. Biblia înseamnã de fapt “c r i”, fiind forma de plural a termenului biblion, “carte”. Aºa este consemnatã Cartea Sfântã în Epistola a II-a Clementin, document creºtin de limbã greacã din jurul anului 150 d.Hr.: “atât Cãrþile cât ºi Apostolii mãrturisesc …” (II Clement 14:2). O altã denumire este aceea de “Scripturi”, cuvânt folosit adeseori în Noul Testament atunci când se face referinþã la ceea ce noi numim, astãzi, Testamentul Vechi (vezi Matei 21:42, Marcu 12:10, etc.). Timotei va fi cel dintâi care utilizeazã , în a II-a Epistola a sa, sintagma “Sfintele Scripturi” (vezi II Timotei 3:15).

Ce ne încurca pe noi, în aceastã încercare de a defini obiectul a cãrui transmitere încercãm sã o urmãrim, este persistenþa formelor de plural. Aceasta pentru cã ne-am obiºnuit sã tratam Biblia ca pe o singura carte. Nimic mai fals. Este adevãrat cã, atunci când avem în faþã un exemplar al Cãrþii, vedem doar cã este vorba despre un tom destul de consistent. Dar de îndatã ce o rãsfoim, observãm altceva: în realitate, nu avem de a face cu o singur carte. Între coperþile Bibliei se afla o bibliotecã întreagã, alcãtuita din 66 de cãrþi! Acestea sunt destul de diferite între ele. Mai întâi cã sunt inegale ca dimensiuni, apoi unele cuprind texte poetice, altele conþin rugãciuni sau relateazã istorii, pe alocuri întâlnim pasaje întregi de filozofie, câteva secþiuni importante sunt dedicate integral enumerãrii unor legi, între altele aflãm interpretãri ale acestor legi ºi diverse sfaturi referitoare la împlinirea lor, ba chiar predici ºi scrisori personale. În plus, autorii cãrþilor sunt diferiþi; ei au trãit în epoci istorice uneori foarte îndepãrtate în timp, în condiþii uneori total deosebite. Cãrþile Sfintei Scripturi, la care se referea autorul Epistolei a II-a Clementin amintit mai sus, au fost adunate la un loc încã înainte de apariþia creºtinismului, de cãtre cãrturarii iudei. Ei au alcãtuit un prim canon al cãrþilor sfinte sub supravegherea lui Ezdra, îndatã dupã întoarcerea din robia babilonianã, într-o perioada de reorganizare politicã, religioasã ºi administrativã a lui Israel (aprox. 538 Î.Hr.). Aceasta a fost Biblia cunoscutã ºi folositã de primii creºtini, pânã la apariþia scrierilor din veacul apostolic pe care, încã de timpuriu, Biserica le va adãuga în continuarea scrierilor din canonul iudaic. Cum multe dintre textele astfel adãugate conþineau greºeli, Pãrinþii Bisericii s-au întrunit în câteva rânduri pentru a le verifica ºi a pãstra doar ceea ce era scris sub inspiraþia lui Dumnezeu si putea fi garantat de cãtre Biserica drept ziditor pentru o viaþã creºtineascã autenticã. Astfel, Biserica a pus la un loc un numãr de 27 de cãrþi, incluse în canonul creºtin încã din secolul al IV-lea d. Hr., când canoanele 39 ºi 60 ale sinodului din Laodiceea (364 d.Hr.) enumera toate cãrþile biblice recomandate spre citire, spre învãþare ºi spre împlinire. O data cu alcãtuirea acestui canon ºi adãugarea lui la cãrþile cuprinse în colecþia iudaica se definitiveazã, practic, conþinutul Bibliei: toate scrierile de dinainte de Hristos vor forma secþiunea cunoscut astãzi sub numele de Vechiul Testament, iar cele din veacul apostolic sunt incluse în Noul Testament (cf. Evrei 9:15-18). De aci înainte, Sfânta Scripturã va fi, aºa cum o cunoaºtem ºi noi astãzi, colecþia cãrþilor din Vechiul ºi din Noul Testament, pe care Biserica le þine de sfinte ºi canonice, pentru cã ele sunt scrise sub inspiraþia Duhului Sfânt ºi cuprind cuvântul lui Dumnezeu dat prin profeþi ºi prin Isus Hristos ºi transmis de Apostoli.

Traduceri ale Bibliei în antichitatea târzie
Vreme de câteva secole, Biblia nu a fost cunoscut decât în limbi ca ebraica, aramaica sau greaca. Odatã cu trecerea la iudaism a unor oameni proveniþi din alte religii sau dupã îmbrãþiºarea creºtinismului mai ales de cãtre popoare care nu cunoºteau nici una dintre aceste limbi, a fost necesar transpunerea textului biblic pe înþelesul tuturor, dupã cuvântul Sf. Ap. Pavel: "Dar în Bisericã, vreau sã grãiesc cinci cuvinte pe înþeles, ca sã învãþ ºi pe alþii, decât zece mii de cuvinte în alte limbi." (1 Corinteni 14:19). Istoria acestor eforturi de a traduce cuvântul Sfintei Scripturi îºi are începutul în urmã cu peste 2000 de ani.

Targumele
Fapt deosebit de interesant, primele încercãri de traducere a Bibliei au apãrut chiar în sânul poporului iudeu. Se ºtie cã, dupã întoarcerea din robia babilonianã (secolul al VI-lea î.Hr.), majoritatea evreilor renunþaserã deja sã mai vorbeascã ebraica ºi foloseau, în viata de zi cu zi, limba aramaicã. Aceastã limbã devenise, dupã cãderea imperiului asirian (612 î.Hr.), limba oficialã a tuturor provinciilor de la vest de râul Eufrat, aflate sub dominaþie asirio - babilonianã. Aramaica era tot un dialect semitic, la fel ca si ebraica; totuºi, vorbitorii uneia dintre aceste limbi nu o puteau înþelege pe cealaltã, decât dacã urmau lecþii speciale în acest sens sau dacã erau bilingvi. Pentru cã Scriptura, scrisã în ebraicã, era cititã zilnic în sinagogã, s-a simþit nevoia transpunerii ei în aramaicã. Aºa au apãrut Targumele (ebr. targumim); de fapt, acestea nu erau traduceri în adevãratul sens al cuvântului. Ele îºi au originea în practicile de ritual sãvârºite în sinagogile evreieºti atât în Palestina, cât ºi în Diaspora. Cum se desfãºurau lucrurile? Dupã ce se citea textul zilei, în ebraica, o persoanã acreditatã de cãtre mai marii sinagogii cu funcþia de turgeman prezenta, înaintea adunãrii, o parafrazã explicativã a celor citite, în limba aramaicã, adãugând uneori nuanþe catehetice, parenetice, etc. Ulterior, acestea au fost fixate în scris ºi astfel s-au alcãtuit Targumele. Dintre toate, cel mai important ar fi Targumul Onkelos, compus în Palestina între secolele I-II d.Hr. Rabinii din Babilon i-au conferit o formã definitivã, pãstratã pânã azi. Aici sunt cuprinse primele cinci cãrþi ale lui Moise ºi, pentru cã parafrazeazã aramaicã urmeazã îndeaproape textul ebraic, cartea poate fi consideratã ca o traducere liberã. Cãrþile Profeþilor sunt cuprinse în Targumul Ionatan ben Uziel, elaborat în secolul al V-lea d.Hr., dar autorul acestuia manifesta o libertate prea mare faþã de text, pentru a-l putea menþiona ca traducere.

Cele mai vechi traduceri propriu-zise ale Bibliei au apãrut în condiþii istorice diferite, în limbi precum greaca, siriana, ca ºi latina, într-un interval de timp cuprins între anii 200 î.Hr. - 400 d.Hr.

Septuaginta ºi alte traduceri greceºti
Foarte importante sunt traducerile de limb greacã, bazate de regulã pe versiuni ebraice foarte timpurii, calitativ superioare celor accesibile nouã, astãzi. Cea mai veche traducerea greceasca a Sfintei Scripturi s-a realizat înaintea erei creºtine, în Alexandria (Egipt), spre folosul comunitãþii evreieºti de aici. În Alexandria exista o comunitate evreiascã puternicã încã de la întemeierea oraºului de cãtre Alexandru cel Mare, la 331-332 î.Hr. În secolul al III-lea î.Hr., Alexandria era unul dintre cele mai mari oraºe din nordul Egiptului ºi principalul port la Mediteranã, faimos pentru ºcolile filozofice ºi, ca o curiozitate, pentru farul construit aici - una dintre cele ºapte minuni ale lumii antice. Evreii alexandrini intraserã în contact cu filozofia greacã, fapt ce le-a influenþat profund concepþiile despre lume ºi viatã ºi, nu în ultimul rând, gândirea religioasã. Dupã câteva generaþii, ei îºi uitaserã limba maternã ºi nu mai aveau acces la textul biblic. Nu mai ºtiau nici mãcar aramaica. Astfel a fost nevoie de o traducere a Bibliei ebraice, în limba greacã. Aceastã versiune a fost intitulatã Septuaginta (lat. septuaginta, "ºaptezeci"), datorit faptului cã, dupã epistola lui Pseudo-Aristeia, prefect al gãrzii regale pe vremea regelui Ptolemeu Filadelful (284-247 î.Hr.), lucrarea ar fi fost împlinitã de 72 de bãrbaþi (câte 6 din fiecare seminþie israelitã ) aduºi în Alexandria special pentru acest scop.

Câteva secole mai târziu, când creºtinismul va pãtrunde în comunitãþile de evrei vorbitori de limba greacã, cunoscuþi sub numele de eleniºti, sau în comunitãþile pãgâne, Septuaginta devine Biblia utilizatã de cãtre primii misionari creºtini ca suport pentru predicarea Evangheliei. Creºtinii vor îmbrãþiºa Septuaginta fãrã rezerve, aºa încât aceasta traducere dobândeºte în scurt timp autoritate în toata Biserica primarã. Mai târziu, sunt adãugate ºi cãrþile Noului Testament, alcãtuindu-se astfel canonul biblic creºtin numit, de aici înainte, Sfânta Scriptura a Vechiului ºi Noului Testament. Dar Septuaginta a fãcut încã de la început obiectul a numeroase critici, venite mai cu seama din rândurile clerului iudaic sau ale unor ºcoli creºtine din epocã. Numeroase alte traduceri greceºti vor vedea lumina zilei; majoritatea nu s-au putut pãstra pânã în zilele noastre si, ca atare, nu pot fi cunoscute decât fragmentar, îndeosebi din citate aflate în scrierile unor Sfinþi Pãrinþi. Printre acestea se numãra versiunile lui Achila, a lui Simmach ºi a lui Theodot. În secolul al III-lea d.Hr., marele cãrturar creºtin Origen a studiat problemele ridicate de fiecare variantã ºi a alcãtuit un instrument de studiu foarte valoros, Hexapla, aranjând pe câte ºase coloane paralele textul ebraic, apoi tot textul ebraic, dar transliterat cu litere greceºti, urmate de cele patru traduceri cunoscute pe atunci în limba greacã.

Dincolo de toate polemicile, pentru creºtinii veacului apostolic Septuaginta a reprezentat cartea prin intermediul cãreia au înþeles vestea cea buna adusã în lume de cãtre Isus Hristos. Autoritatea ei se baza, pe de o parte, pe acurateþea traducerii, iar pe de alta, pe faptul cã era utilizat de cãtre autorii cãrþilor Noului Testament ºi, încã de la început, de cãtre majoritatea Sfinþilor Pãrinþi de limbã greacã. Apoi, în Biserica creºtinã pe cale de a se naºte, Septuaginta a deschis calea unor noi osteneli de transpunere a cuvântului dumnezeiesc în limbile popoarelor ce îmbrãþiºau, rând pe rând, noua credinþa. Una dintre primele versiuni a fost Peschitta, o traducere sirianã din secolul 1 d.Hr. Aceasta a fost urmat de câteva încercãri latineºti, dintre care se distinge Itala; Biserica apuseanã va renunþa însã la toate, în favoarea Vulgatei.

Itala ºi Vulgata
În secolul al II-lea al erei creºtine, întreaga lume mediteraneanã ºi mare parte din Orientul Mijlociu se aflau încã sub stãpânirea romanã. Chiar dacã limba greacã era vorbit pe arii extinse, latina era limba oficialã a Imperiului. Aºa se face cã, la puþin timp dupã încheierea Noului Testament, creºtinii au început deja sã se îngrijeascã de transpunerea textului grecesc în aceastã limbã, aproape general cunoscutã pe atunci. Iniþial s-a trecut la traducerea unor fragmente din Septuaginta, dar, în scurt timp, acestea s-au dovedit a fi nemulþumitoare. Versiunea integralã ºi cea mai rãspânditã în lumea latinã, a Vechiului Testament, se pare cã era pe atunci Itala - operã a mai multor traducãtori care au lucrat probabil în timpuri ºi chiar locuri diferite. În jurul anul 250 î.Hr. circulau deja mai multe versiuni latineºti ale Noului Testament, uneori cu deosebiri sensibile de la o varianta la alta. În aceastã situaþie, oamenii Bisericii ºi-au dat seama cã este nevoie de un text unic, accesibil tuturor. Misiunea de a se osteni cu o astfel de lucrare i-a fost încredinþata de cãtre Damasus, episcop al Romei (366-384), secretarului sau, Ieronim, unul dintre cei mai strãluciþi cãrturari ai vremii. Într-o primã fazã, Ieronim nu se apuca direct de tradus, ci alese câteva dintre cele mai bune traduceri ale cãrþilor Noului Testament ºi le corecta, confruntându-le cu textul grecesc. Apoi, în anul 386, va merge la Betleem pentru a învãþa limba ebraicã. Planul lui era sã nu traducã Vechiul Testament din limba greacã, dupã Septuaginta, ci direct din limba de origine a acestuia. De-abia în 390 va începe sã lucreze la traducerea scripturilor iudaice. El se dedicã întru totul acestei osteneli vreme de 15 ani, pânã în 405 d.Hr, când scrie ultimele rânduri ale cãrþii ce se va numi, în scurt timp, Vulgata (lat. vulgata editio, “ediþia popularã”).

Dar traducerea lui Ieronim nu a fost acceptata pe loc. Destul de mulþi clerici o priveau cu neîncredere, în special datorit faptului cã se deosebea semnificativ de traducerile familiare lor. În plus, unii considerau cã Ieronim diminuase autoritatea Septuagintei, deoarece el preferase, în munca lui, textul ebraic; iar alþii semnalaserã deja anumite greºeli. Dar, cu timpul, meritele deosebite ale lucrãrii lui se vor impune. Varianta propusã de el va fi consfinþitã ca text canonic pentru lumea creºtinã occidentalã, cu ocazia Conciliului de la Trento (1546), unde ierarhii latini hotãrau: “numai aceastã ediþie veche a Vulgatei […] sã fie pãstratã ca autenticã în conferinþe publice, dispute, predici, omilii ºi nimeni sã nu fie care sã o nesocoteascã sau chiar respingã pentru vreun pretext oarecare.” Astfel întãritã prin canoanele conciliare, Vulgata devine Biblia creºtinãtãþii latine ºi, implicit, mediul de rãspândire a Sfintelor Evanghelii în toata Europa.

Alte traduceri importante în primele veacuri creºtine
Sirienii, locuitori ai teritoriilor aflate în nord-estul þãrii Sfinte, între râurile Tigru ºi Eufrat, au primit credinþa în Hristos Isus încã din veacul apostolic ºi au constituit, în putina vreme, unul dintre cele mai importante centre ale vieþii ºi activitãþii creºtine din regiune. În fapt, aici se stabiliserã încã de mult timp câteva dintre comunitãþile evreieºti importante din punct de vedere religios, cultural ºi comercial. În sânul acestora circula deja o traducere parþiala a scripturilor iudaice, în limba siriacã (limba aramaicã vorbitã în nordul Mesopotamiei). Astfel, Biblia nu le era cu totul necunoscutã ºi inaccesibilã creºtinilor sirieni. Ei vor moºteni versiunea utilizatã de evreii de aici, la care vor adãuga o traducere a Noului Testament. Chiar dacã denumirea de Peschitta, adicã versiunea “simplã, comunã” a Bibliei, este cunoscutã abia din secolul al VIII-lea d.Hr., traducerea este probabil anterioarã secolului al IV-lea d.Hr. Peschitta a fost transpusã în siriacã dupã un text ebraic diferit de cel rãspândit astãzi, dar apropiatã de variantele masoretice. Biserica creºtinã de aici era caracterizatã printr-un spirit foarte efervescent, misionar. Credincioºii sirieni s-au strãduit sã rãspândeascã vestea cea buna în toata Asia Centrala, pânã în India ºi prin unele pãrþi ale Chinei, traducând mereu fragmente ale Noului Testament din siriacã, în limbile celor încreºtinaþi. De pildã, în jurul anului 640 d.Hr., un grup de misionari nestorieni traduc Evangheliile în limba chinezã, pentru împãratul Tai Tsung. Contribuþia autorilor sirieni la apariþia Bibliei în limbi precum armeana sau georgiana a fost esenþialã. Chiar dacã limba siriacã veche nu mai este utilizatã, traducerea Peschittei se mai foloseºte ºi astãzi în cultul nestorian ºi în cel al creºtinilor sirieni din Siria, Iran, India, s.a.

În Egipt, creºtinii au folosit la început, în cult, limba greacã. Biserica de aici era foarte veche, se pare cã bazele ei dateazã încã din timpul vieþii Apostolilor. Dar necesitatea unei Biblii în limba copta nu a apãrut decât odatã cu rãspândirea creºtinismului în pãrþile de nord ale þãrii. Copta era limba, deosebit de elaboratã, a vechilor egipteni ºi se împãrþea în cinci dialecte: sahidic (în sud), bohairic (în nord), faiumic (în Faium), memfitic (în Memfis) ºi acmmic (în Acmim). Aici, Septuaginta ºi cãrþile Noului Testament au fost traduse probabil încã din prima jumãtate a secolului al II-lea, în dialectul sahidic ºi, mai târziu, în cel bohairic. Versiuni ale Sfintei Scripturi au existat în toate cele cinci dialecte, dar majoritatea nu au rezistat la presiunea limbii arabe, care s-a impus dupã invazia mahomedanã. Singura traducere încã în uz, ºi în zilele noastre, este cea bohairica.

În secolul al IV-lea, dupã convertirea împãratului Constantin cel Mare (312 d.Hr.) ºi promulgarea edictului de toleranþã de la Milan, în anul 313 d.Hr., credinþa în cuvântul lui Hristos Dumnezeu s-a rãspândit relativ repede chiar ºi dincolo de frontierele Imperiului Roman. La limitele apusene ale imperiului, în valea Rinului ºi a Dunãrii, trãiau goþii; nu de puþine ori, aceºtia obiºnuiau sã atace, iar în câteva rânduri chiar au invadat teritoriile imperiale de graniþã. Între secolele III-IV d.Hr., goþii se stabilesc undeva în sudul Dunãrii, aproximativ pe teritoriul Bulgariei de astãzi. Aici, Episcopul Ulfila, supranumit “apostolul goþilor”, a tradus Biblia în limba lor, dupã ce anterior alcãtuise alfabetul gotic, folosindu-se de litere greceºti ºi latineºti. Biblia lui Ulfila cuprindea atât Vechiul Testament, redat dupã textul Septuagintei, cât si Noul Testament, redat dupã o variantã greceascã. Versiunea gotica a fost cea dintâi traducere a Sfintei Scripturi într-o limbã germanicã.

În limba armeanã, Biblia exista încã de la finele secolului al V-lea d.Hr. Anterior acestei date, creºtinii armeni foloseau, în cult, limba siriacã. Versiunea din secolul al V-lea este rodul unor osteneli depuse de cãtre patriarhul Isaac ºi de Sf. Mesrop, care pusese la punct un alfabet armenesc alcãtuit din 38 de litere. Cei doi sunt ajutaþi în munca lor de ucenicii lui Mesrop, pe nume Iosif ºi Esnac; ei petrecuserã câþiva ani de zile în Alexandria pentru a deprinde temeinic limba greacã, tocmai în acest scop. Cei patru vor lucra dupã textul siriac al Peshittei. Traducerea lor reprezintã încã ºi astãzi versiunea autorizat de Biserica Armeanã a Sfintei Scripturi.

Gruzinii au primit creºtinismul de la vecinii lor, armenii, în secolul al IV-lea. Exista o Biblie în limba gruzinã, încã din secolele V-VI d.Hr.. Nu este încã sigur dacã prima variantã a fost tradusã din armeneºte, din greceºte sau din slavoneºte.

Oricum, versiunile Sfintei Scripturi în limba slavonã sunt mult mai târzii. Slavona era limba vorbitã în Bulgaria, Serbia ºi în sudul Rusiei în secolul al IX-lea, atunci când triburile de slavi au fost încreºtinate prin strãdania Sf. Chiril. Dupã ce întocmeºte un alfabet pentru limba slavonã, numit ulterior “chirilic”, Sf. Chiril purcede, împreunã cu Sf. Metodie, la traducerea Cãrþii în limba slavilor, având drept bazã textul grecesc al Septuagintei ºi pe cel al Noului Testament.

Primele traduceri ale Bibliei în limbi vernaculare
Dupã marea schismã de la 1054, creºtinii din partea de Rãsãrit a imperiului ºi cei din Apus au evoluat pe coordonate din ce în ce mai diferite. În estul Europei ºi în Orientul Mijlociu nu s-a mai simþit nevoia unor noi traduceri. Popoarele de aici aveau deja Sfânta Scripturã în limba lor, astfel cã ediþiile medievale au fost folosite vreme de multe secole. În limba greacã modernã, de pildã, Biblia a fost tradusã de-abia în secolul al XIX-lea, fiind publicatã în 1840, iar varianta bulgãreascã dateazã din anul 1871. În limba rusã, Biblia nu s-a tradus pânã la 1876. Totuºi, o traducere slavonã diferitã de cea din secolul al IX-lea se realizeazã la îndemnul ierarhului de Novgorod, Ghenadie, în 1499. Textul acesteia a fost utilizat ºi la alcãtuirea Bibliei de la Ostrog, tipãritã de Cneazul Constantin la 1581. Ediþia revizuitã a Bibliei de la Ostrog a fost valorificatã ºi pentru editarea versiunii din 1751 - varianta ruseascã standard, pânã la 1876.

Altfel stau lucrurile cu traducerile în limba românã, care încep sã aparã încã din secolul al XV-lea, culminând, în anul 1688, cu splendida Biblie de la Bucureºti, cunoscutã ºi sub denumirea de Biblia lui ªerban, dupã numele lui ªerban Cantacuzino, adevãrat “ctitor” al acestei ediþii. De ce au stat lucrurile aºa este simplu de înþeles: încã de timpuriu, pe teritoriile Principatelor române circulau în general ediþii slavone sau greceºti ale Sfintei Scripturi, dar acestea nu erau pe înþelesul poporului. În plus, în lumea ortodoxã, Biserica nu interzicea traducerea textului sacru ci, aºa cum avea sã se consemneze în deschiderea Bibliei lui ªerban (1688), clerul ortodox chiar urmarea sã ajungã “la tot dumnezeiescul cuvânt ºtiind bine cã Dumnezeu a poruncit sfinþilor Sãi ucenici ºi apostoli sã propovãduiascã pe Fãcãtorul de viaþã, Cuvântul Sãu la toata zidirea…” Era aºadar firesc ca, în Principatele române, sã aparã mai de timpuriu necesitatea unei traduceri a Bibliei.

Revenim acum, arãtând cã în tot acest timp, în Europa de vest, creºtinismul se rãspândea cu rapiditate cucerind mai cu seama teritoriile din nord. Pe mãsurã ce Biserica s-a extins, au apãrut numeroase versiuni ale Bibliei în limbile popoarelor proaspãt convertite. Cum Roma nu a agreat multa vreme ideea transpunerii Sfintei Scripturi în vreo limba vernacularã, pentru o perioadã de câteva secole toate tentativele în acest sens au fost aspru criticate ºi amendate. Singura ediþie oficialã recunoscutã era Vulgata lui Ieronim, iar cãrturarii dornici de a o transpune pe înþelesul tuturor aveau de înfruntat pericolul excomunicãrii ºi, uneori, al morþii fizice.

În Marea Britanie, primele încercãri de redare a Sfintei Scripturi în limba englezã dateazã din secolul al VIII-lea d.Hr., când Aldhelm, episcop de Sherborne, traduce Psaltirea - carte utilizatã frecvent de cãtre cãlugãri, în special, pentru canonul de rugãciune zilnicã. Concomitent, îngrijorat de faptul cã preoþii englezi nu cunoºteau latina ºi, astfel, nu puteau predica vestea cea bunã, Beda Venerabilul se va apuca sã traducã Vulgata în limba anglo-saxonã; dar el moare în anul 735, în timp ce lucra la Evanghelia dupã Ioan ºi regele Alfred (871-901) a tradus fragmente din Ieºire, Psalmi ºi Faptele Apostolilor. Primele traduceri integrale ale Sfintei Scripturi sunt efectuate de cãtre John Wycliffe (1384) ºi discipolii sãi, Nicholas de Hereford (1395) ºi John Purvey (aprox. 1400). Wycliffe era un cãrturar ºi un predicator renumit care milita, în acea epocã, pentru înlocuirea administraþiei feudale cu un sistem bazat mai mult pe responsabilitatea creºtinã a omului, decât pe considerente strãine de duhul Bisericii. Constituþia acestei noi ordini a lumii urma sã fie voia lui Dumnezeu, aºa cum se afla ea exprimatã în Sfânta Scripturã. Prin urmare, întâiul lucru necesar de împlinit era aducerea textului scripturistic la cunoºtinþa tuturor oamenilor, atât laici cât ºi clerici. Dar clerul romano-catolic englez a criticat aspru ideile lui Wycliffe, în aºa mãsura încât sinodul de la Oxford (1408) le-a respins cu totul, a interzis folosirea variantelor englezeºti ale Bibliei ºi orice alta traducere a Cãrþii, fãrã permisiunea episcopului local. Totuºi, cele trei versiuni au circulat în multe ediþii neoficiale, pânã la recunoaºterea acordatã în 1731.

Traducerea lui Wyckliffe nu a fost singura variantã interzisã de cãtre Biserica Romana medievalã. Încã în anul 758 apãruse o Biblie în germana veche, tradusã de un anume Matei, de asemenea neomologatã. Prima ediþie în limba francezã, de fapt în dialectul provensal, vorbit în sudul Franþei, a apãrut în jurul anului 1170, cu cheltuiala ºi purtarea de grija a unui negustor din Lyon pe nume Peter Waldo, care luase hotãrârea de a sprijini o astfel de lucrare dupã ce fusese pãtruns de lectura Noului Testament. Biblia de la Lyon a circulat ani de zile fãrã acordul ierarhiei. Mai mult chiar, în jurul negustorului s-a format a-zisã bisericã waldensian, aspru combãtutã de catolicism.

O miºcare oarecum similarã s-a petrecut câteva secole mai târziu în Bohemia unde Jan Hus, profund influentat de învãþãtura lui Wycliffe, a militat pentru traducerea Bibliei în limba cehã. Ca rector al Universitãþii din Praga, el si-a pregãtit discipolii în acest sens, dar a avut parte de un sfârºit tragic: în anul 1415 a fost ars pe rug, pentru doctrina sa ce anticipa, în multe puncte, protestantismul. Urmaºii lui i-au continuat, totuºi, ideile, astfel cã în 1475 exista deja o versiune chiar tipãritã, în limba cehã, a Noului Testament.

Primele ediþii tipãrite ale Sfintei Scripturi în limbi vernaculare
În cea de a doua jumãtate a secolului al XV-lea au avut loc schimbãri cruciale în mentalitatea europeanã occidentalã. Este vorba, în primul rând, de impulsul decisiv pe care-l primeºte interesul apusenilor pentru cultura ºi civilizaþia clasicã, prin venirea cãrturarilor greci în vest, dupã cucerirea Bizanþului de cãtre turci, la 1453; în al doilea rând, trebuie sã þinem seama de faptul cã acum apare tiparul, în Germania, ca o tehnologie nouã cu posibilitãþi revoluþionare, în epocã. Apariþia tiparului a marcat un moment de cotiturã ºi în istoria traducerilor Sfintei Scripturi. Înainte, a traduce, a multiplica ºi a rãspândi o carte erau activitãþi foarte laborioase ºi dificil de îndeplinit. Cãrþile se multiplicau manual, prin copiere, aveau de regulã dimensiuni destul de mari ºi un preþ chiar foarte ridicat. Pe lângã alte consecinþe, apariþia tiparului a iniþiat ºi un adevãrat proces de democratizare, dacã putem spune aºa, a accesului la carte în general ºi la Sfânta Scripturã în special. De acum multiplicarea se producea în serie, dimensiunile unui volum erau mult reduse ºi, fapt foarte important, totul era mult mai ieftin, deci mult mai accesibil oricãrui ºtiutor de carte.

Johan Gutenberg pusese la punct procesul de imprimare mecanicã abia cu vreo 20 de ani înainte de apariþia Noului Testament husit. În 1456, tiparniþa lui va scoate o prima ediþie tipãritã a Vulgatei, cunoscutã astãzi sub titlul de “Biblia de la Mainz”. În 1465-1466 a fost tipãritã prima traducere a Bibliei într-o limba vernacularã, în limba germanã, la Strasbourg; este vorba despre varianta unui tâlmaci necunoscut din secolul al XIV-lea (unii cred cã ar fi fost Rudigerus, ex-rector al Universitaii din Lipsca). În 1471 apãrea o ediþie în limba italianã, semnatã de Nicolo di Malherbi, urmatã de una în franþuzeºte ºi de o alta în olandezã, la 1477. O primã ediþie a Bibliei Ebraice a fost imprimatã în Italia, la 1488, de cãtre cãrturarii iudei, iar Noul Testament în limba greacã va fi tipãrit la 1516, de cãtre Erasmus din Rotterdam, umanist ºi întru totul favorabil lucrãrilor de traducere a Sfintei Scripturi în limbile vernaculare. De altfel, lucru demn de reþinut, intenþia principalã a lui Erasmus, atunci când a tipãrit Cartea, a fost tocmai aceea de a pune textul original la dispoziþia eventualilor traducãtori. În acea epocã, el scria: "Aº vrea ca Scripturile sã poatã fi traduse în toate limbile, astfel încât […] ºi turcii ºi sarazinii sã le poatã citi ºi înþelege."

Idei similare l-au animat pe Martin Luther: în 1522 el tradusese ºi publicase, la Wittenberg, Noul Testament (Das Newe Testament Duetzsch). La 1532 va publica o versiune completã a Scripturii în limba germanã, realizatã dupã textul ebraic al Bibliei de la Brescia (1454) confruntat cu Vulgata ºi Septuaginta. Biblia lui Martin Luther nu a fost prima versiune în limba germanã. Ea era precedatã de cel puþin cinci transpuneri ale Vulgatei. Totuºi, a rãmas pentru multa vreme cea mai buna dintre variantele aflate în circulaþie. Numele lui Martin Luther este strâns legat de Reformã ºi de apariþia confesiunilor protestante din partea de vest a continentului european. Se ºtie cã unul dintre idealurile cele mai însemnate ale acestora era tocmai traducerea grabnicã a Scripturii în cât mai multe limbi posibile, pentru ca oricine sã o poatã citi ºi înþelege în limba lui, fãrã opreliºti.

William Tyndale a încercat sã urmeze întocmai, în Marea Britanie, exemplul lui Luther. Dupã ce si-a încheiat studiile, Tyndale a fost nevoit sã emigreze în Germania, datoritã ideilor sale reformiste, unde între 1524-1525 a tradus Noul Testament din limba greacã, în limba englezã. Intenþia lui era sã-ºi tipãreascã lucrarea la Cologna ºi sã o rãspândeascã, de aici, pe teritoriul Angliei. Însã autoritãþile locale i-au blocat orice tentativã în acest sens, astfel cã s-a vãzut nevoit sã apeleze la ajutorul lui Peter Scheffer, din Worms. Scheffer a reuºit sã imprime 6000 de exemplare. Biserica romano-catolicã din Anglia a interzis comercializarea ediþiei, dar cãrþile au fost difuzate totuºi, neoficial. În anii urmãtori, Tyndale a revizuit de câteva ori textul lucrãrii sale ºi a început chiar sã lucreze la redarea Pentateuhului. În 1535, dupã ce publicase, tot ilegal, o alta ediþie revizuitã a Noului Testament, a fost arestat. La 6 octombrie 1536 era spânzurat ºi ars pe rug ca eretic în Vivorde, aproape de Bruxelles.

Un alt moment important în istoria traducerilor Sfintei Scripturi în limba engleza îl constituie apariþia, la 1560, a Bibliei de la Geneva. Aceastã ediþie este numitã astfel pentru cã, în vremea domniei reginei Maria Tudor (1553-1558), reformatorii englezi au fost nevoiþi sã se exileze, pentru a fugi din calea persecuþiilor. Una dintre comunitãþile englezeºti s-a adãpostit la Geneva, chiar într-o perioada când oraºul era dominat de învãþãtura lui Jean Calvin. Mulþi dintre refugiaþii de aici erau cãrturari, astfel cã în scurt timp ei au început lucrarea de traducere. Importanþa versiunii lor rezidã în faptul cã este prima ediþie a unei Biblii britanice cu textul împãrþit în versete ºi, totodatã, prima ediþie tradusã integral din limbile biblice. Lucrarea a fost recunoscutã pe întreg teritoriul Marii Britanii ºi în Scoþia, bucurându-se de o popularitate atât de mare încât fu preferatã inclusiv de misionari ºi de pelerini, care o duceau cu ei în Lumea Nou. A fost constant tipãritã pânã în jurul anului 1650. Totuºi, Biserica nu a acceptat-o niciodatã în mod oficial, dar nici nu a reuºit sã încline balanþa în favoarea ediþiilor canonice, pânã la apariþia versiunii publicate în timpul domniei regelui Iacob I. La iniþiativa regelui a fost organizat un grup de 47 de cãrturari: cu toþii au lucrat neobosit aproape zece ani, astfel încât la 1611 s-a putut publica ediþia cunoscut astãzi sub titlul “Versiunea Regelui Iacob” (The King James Version - KJV). Noua traducere a fost acceptatã aproape fãrã nici o rezistenþã, deoarece autorii ei nu doar cã porniserã de la texte precise din limbile latinã ºi greacã, dar þinuserã seama, pe tot parcursul lucrãrii, ºi de variantele propuse de predecesorii lor în traducerile anterioare. Vreme de secole, Versiunea Regelui Iacob a fost Biblia întregii lumi anglofone.

Prima Biblie olandezã apãruse deja încã din 1550, iar în suedezã chiar din 1540 - numai cã olandezii ºi suedezii se raportaserã aproape exclusiv la Biblia lui Luther, deci traducerile lor erau indirecte. În urmãtorii ani vor mai apãrea câteva ediþii, dar abia în 1637 se publica versiunea standard a Bibliei Protestante Olandeze.

Biblia în limba maghiarã este tipãritã, pentru prima oarã integral, la 1591, cu osteneala lui Gaspar Karoly ºi cu sprijinul principelui Sigismund Racoczi. În Franþa, va circula vreme de secole o traducere difuzatã începând cu 1530. Editia a II-a se publicã abia în 1880.

Observam aºadar cã, într-o perioadã de doar câteva decenii, în majoritatea cazurilor, dupã apariþia tiparului ºi dupã publicarea de cãtre Erasmus din Rotterdam a Noului Testament în limba greacã, Sfânta Scriptura era deja tradusã în majoritatea limbilor vernaculare din vestul Europei.

publicatã cu permisiunea domnului Constantin Jinga